Despre durerea cronica

2015 in Stiinta

Celulele gliale sunt cele ce au in grija lor sistemul nervos, dar in unele cazuri acestea pot deveni hiperactive. Controlarea comportamentului acestor celule reprezinta cheia in alinarea durerilor cronice, atunci cand medicamentele obisnuite nu o mai pot face.

Concepte de baza

Piciorul stang al Elenei alunecã de pe ambreiaj in urma impactului, sucindu-i glezna la contactul cu podeaua masinii. Pe moment parea doar o luxatie minora, isi aminteste ea, dar durerea nu a mai disparut de atunci. Ba mai mult, s-a intensificat. S-a ajuns pana acolo incat pana si cea mai usoara atingere, cum ar fi cea a cearsafurilor de pe pat, sa-i induca dureri in picior. "Ma durea atat de tare incat nici nu mai puteam vorbi, dar inlauntrul meu urlam de durere", scria Elena intr-un jurnal on-line despre misterioasa suferintã ce avea sa o chinuie pentru urmatorii trei ani.

O astfel de durere cronica de felul celei de care sufera Elena este diferita de durerea intepatoare pe care o simtim in mod normal atunci cand ne lovim; durerea intepatoare, violenta este una dintre cele mai intense senzatii pe care le poate resimti corpul nostru, iar scopul ei este sa ne opreasca din a ne rani in continuare. Acest tip de durere poarta numele de durere patologica, pentru ca o cauza externa produce semnalele ce trec prin sistemul nervos pana ajung la creier, pe care acesta le traduce in durere. Dar imaginati-va ca o astfel de durere agonizanta nu se mai opreste, nici atunci cand rana s-a vindecat; sau ca activitatile obisnuite pe care le faceai zi de zi devin un chin: "Nu mai eram in stare sa fac un dus... apa ma impungea ca un pumnal", isi aminteste Elena. "Vibratiile masinii, cineva trecand pe o podea de lemn pe langa mine, pana si un vant usor... declansau o durere insuportabila. Analgezicele obisnuite... nici morfina nu a avut efect. Parea ca propriul creier imi joaca feste."

Din nefericire, Elena avea dreptate. Durerea cronica pe care o resimtea provenea dintr-o disfunctie a circuitelor durerii din corpul ei, ce le facea sa emita in continuu alarme false, de natura neurologica, pentru ca provin tocmai din comportamentul anormal al nervilor. Cand semnalele false ajung la creier durerea pe care o provoaca este la fel de reala ca cea pe care o simtim intr-o situatie ce ne ameninta viata, doar ca ea nu dispare niciodata, iar doctorii sunt neputinciosi impotriva ei.

Cercetari de data recenta au reusit sa elucideze misterul ineficientei medicamentelor obisnuite impotriva durerii de natura neurologica: medicamentele actioneaza doar asupra neuronilor, in vreme ce sursa ascunsa a durerii este o disfuctionalitate a celulelor gliale aflate in creier si in sira spinarii. Noi concluzii despre cum aceste celule, a caror functie este protejarea activitatii neuronilor, pot deveni ele insele dezechilibrate, impiedicand functiile neuronale au gnerat idei noi in tratarea durerilor cronice. Deasemenea, cercetarile au generat o noua si surprinzatoare perspectiva in privinta nefericitului corolar al tratamentelor actuale impotriva durerii: dependenta de narcotice.

Circuitele si inhibitorii durerii

Pentru a intelege cauzele ce fac ca durerea sa persiste dupa vindecarea ranilor trebuie, in primul rand, sa intelegem ce anume produce durerea, de fapt. Chiar daca senzatia de durere este, in cele din urma, perceputa in creier, celulele nervoase care o produc nu se afla acolo; mai degraba, ele se situeaza la nivelul sirei spinarii si aduna informatii senzoriale din tot corpul. Neuronii din ganglionul spinal, ce reprezinta prima etapa (din trei) a circuitului prin care se transmite durerea, au corpurile celulelor adunate in forma de ciorchine de struguri in imbinarile dintre vertebre, asemenea nasturilor unei haine, de-a lungul sirei spinarii. Fiecare neuron al ganglionului spinal isi intinde un axon in afara, asemenea unei antene, pentru a monitoriza o mica regiune a corpului, in timp ce un al doilea axon este conectat de un neuron din maduva spinarii ce va transmite impulsurile catre a doua etapa din circuitul durerii - un lant de neuroni din maduva spinarii. Acesi neuroni transmit, la randul lor, mesjele primite catre ultima etapa a circuitului, baza creierului si, in cele din urma, cortexul cerebral. Semnalele ce provin din partea stanga a corpului ajung in partea dreapta a creierului, iar cele din dreapta corpului in partea stanga a creierului.

Intreruperea fluxului de informatie in oricare din punctele acestui circuit poate amortiza durerea acuta. Anestezicele locale, cum ar fi novocaina, pe care dentistii o folosesc atunci cand extrag un dinte, amorteste varfurile axonilor din preajma locului unde a fost injectata, impiedicand celulele din a emite impulsuri electrice. Asa-numitul "blocaj spinal", folosit adesea pentru a elimina durerile la nastere, opresc impulsurile durerii in faza a doua a circuitului, in locul unde axonii neuronilor din ganglionul spinal se intalnesc cu neuronii spinali. O injectie cu morfina functioneaza identic in acest loc, reducand transmiterea semnalelor dureroase de catre neuronii spinali, dar lasand intacte senzatiile nedureroase. Prin contrast, anestezicele generale folosite in cazul operatiilor importante intrerup informatia la nivelul cortexului cerebral, lasand pacientul complet imun la la orice fel de stimul ce provine din circuitele neuronale din afara creierului.

Anestezicele naturale pe care corpul nostru le produce actioneaza, de asemenea, in aceste trei puncte de legatura ale circuitului. Un soldat incarcat cu adrenalina in mijlocul unei batalii poate suporta rani groaznice pentru ca cortexul sau cerebral ignora semnalele dureroase, concentrandu-se asupra emotiilor puternice ce intervin in situatiile ce ii ameninta viata. In cazul nasterilor naturale, corpul femeii produce niste mici proteine numite endorfine ce impiedica transmisia durerii cand aceasta intra in sira spinarii.

Hormonii, starile emotionale si numerosi alti factori pot influenta in mod dramatic perceptia durerii moduland transmisia mesajelor in drumul durerii. In plus, multe substante si procese biologice ce afecteaza fluxul si refluxul moleculelor prin canalele celulelor nervoase in sine, toate contribuie la regularizarea sensibilitatii nervilor. Cand ne ranim, acesti factori contribuie si influenteaza transmiterea semnalelor dureroase.

Cand nu sunt inhibate, celulele nervoase ganglionare raman hipersensibile si transmit mesaje dureroase chiar si in absenta stimulilor externi. O astfel de situatie este cauza principala a durerilor cronice. Sensibilitatea neuronala ridicata poate induce senzatii de furnicatura, de arsura, de gadilat si de amortela (parestezie) sau, ca in cazul Elenei, senzatia de impunsaturi de cutit, prin amplificarea unei atingeri usoare sau a schimbarilor de temperatura pana la un nivel dureros (alodinie).

Nu e de mirare ca eforturile facute pentru a intelege cum neuronii din circuitul durerii devin hipersensibili in urma unei rani s-au concentrat asupra a ce anume functioneaza gresit la nivelul neuronilor - ceea ce a produs anumite concluzii, dar nu a reusit sa ofere o imagine completa asupra problemei. Unele cerecetari au demonstrat, de exemplu, ca transmiterea semnalelor dureroase afecteaza activitatea genelor din neuroni. Unele gene controlate de transmisia neuronala codifica substantele si canalele ionice ce amplifica sensibilitatea celulelor. Hiperactivitatea celulelor nervoase in cazul ranirilor poate astfel provoca schimbari sensibile in neuroni ce pot duce mai tarziu la durerecronica. Totusi, studiile arata ca nu doar neuronii raspund la vatamarile dureroase pe care le suferim si elimina substante ce maresc sensibilitatea, ci si alte celule.

Celulele gliale depasesc cu mult ca numar neuronii aflati in sira spinarii si creier. Ele nu produc impulsuri electrice, ca neuronii, dar au cateva proprietati interesante si importante ce influenteaza transmisia neuronala. Nevrogliile intretin mediul chimic din jurul neuronilor: in afara faptului ca distribuie energia ce sustine celulele nervoase, ele sunt responsabile cu eliminarea neurotransmitatorilor eliberati de neuroni in timpul transmisiei semnalelor neuronale. Cateodata neurogliile distribuie neurotransmitatorii pentru a augmenta sau modula transmisia. Cand neuronii sunt vatamati, celulele gliale elimina factori de crestere ce ajuta la supravietuirea si cresterea neuronilor, initiind vindecarea. Cercetari de data recenta arata ca aceste activitati ajutatoare si de ingrijire pot duce la prelungirea starii de hipersensibilitate neuronala.

Neurogliile devin principalul suspect

Faptul ca celulele gliale raspund la durere este cunoscut cercetatorilor de mai bine de un secol. In 1894, in Germania, Franz Nissl observa ca dupa ce un nerv este vatamat, neurogliile din locul unde fibra neuronala (axonii) se leaga de maduva spinarii sau creier se schimba dramatic. Microgliile devin mai numeroase, in vreme ce astrocitele - mult mai mari, numite asa datorita formei de stea -, se rotunjesc, umflate de filamentele fibroase ce fortifica scheletul lor celular.

Aceste transformari erau percepute ca raspunsuri ce duc la vindecarea neuronilor afectati, dar cum se produceau acestea de fapt era necunoscut. Mai mult, daca o lovitura - cum ar fi o luxatie a gleznei - se producea departe de circuitul spinal, se presupunea ca astrocitele din maduva spinarii raspund mai degraba semnalelor primite prin legatura dintre ganglionul spinal si neuronii spinali, si nu la durerea directa. Aceasta obsrvatie ducea la ideea ca astrocitele si microgliile monitorizeaza proprietatile fiziologice ale neuronilor de durere.

In ultimele doua decenii s-a demonstrat ca neurogliile poseda mai multe mecanisme pentru a detecta activitatea electrica a neuronilor, inclusiv canale pentru a detecta potasiul sau alti ioni eliberati de catre neuronii ce descarca impulsuri electrice si receptorii de suprafata ce primesc acesti neurotransmitatori pe care neuronii ii folosesc pentru a comunica prin sinapse. Printre acestia se numara Glutamatul sau oxidul de azot, dar exista mult mai multi neurotransmitatori pe care neurogliile ii detecteaza. Aceasta gama larga de neurotransmitatori permite celulelor gliale sa monitorizeze circuitele neuronale din intregul organism si din creier si sa raspunda schimbarilor fiziologice.

Indata ce oamenii de stiinta au inteles anvergura si importanta reactiilor neurogliilor la activitatea neuronilor, atentia s-a indreptat asupra comportamentului lor in punctele de legatura ale circuitului. Daca neurogliile monitorizeaza transmisia durerii, oare o si afecteaza in vreun fel? La exact 100 de ani de la observatiile lui Nissl, un experiment simplu testa pentru prima oara ipoteza ca neurogliile au un rol in dezvoltarea durerilor cronice. In 1994, Stephen T. Meller si colegii sai de la Universitatea din Iowa, experimentand pe soareci, au injectat o toxina ce ucidea selectiv astrocitele, monitorizand apoi reactiile animalelor la stimuli durerosi. Sensibilitatea la durere nu a devenit mai redusa, aratand ca astrocitele nu au vreun rol in transmiterea durerii acute. Apoi, cercetatorii au injectat o substanta ce irita fibrele nervoase ale animalelor, inducandu-le, treptat, o durere cronica, asemanatoare celei resimtite de Elena dupa accidentul de masina ce i-a sensibilizat nervii gleznei. Soarecii ce in prealabil fusesera injectati cu toxina ce ucidea astrocitele au dezvoltat o durere cronica semnificativ mai mica, aratand faptul ca astrocitele sunt intr-un fel responsabile de instalarea durerilor cronice dupa deteriorarea nervilor. Cercetari ulterioare au aratat de ce se intampla acest lucru.

Neurogliile elimina mai multe feluri de molecule ce maresc sensibilitatea neuronilor din ganglionul spinal si a celor din maduva spinarii ce transmit semnalul dureros spre creier, inclusiv factori de crestere si neurotransmitatori pe care si neuronii ii produc. Cercetatorii au ajuns la concluzia ca felul in care celulele glia interpreteaza semnalele rapide si schimbarile neuronale induce o stare de disconfort neuronilor. Ca raspuns, acestea elibereaza moleculele ce ajuta la eliberarea stresului neuronilor si inceperea procesului de vindecare a lor.

O alta categorie de molecule pe care neurogliile le genereaza ca raspuns in cazul leziunilor sau stresului neuronilor sunt citocinele (prescurtare de la "citocinetice", adica celule in miscare). Citocinele se comporta ca niste emitatoare puternice pe care celulele sistemului imunitar le urmaresc pentru a ajunge in locul vatamat - luati in considerare problema de tip "acul in carul cu fan" pe care o celula imunitara o intampina cand trebuie sa gaseasca o aschie minuscula infipta in varful unui deget. Citocinele emise de celulele lezate din tesuturi conduc celulele sistemului imunitar din sange si limfa catre varful degetului pentru a lupta impotriva infectiilor si pentru a initia procesul de vindecare. Deasemenea, ele induc schimbari la nivelul tesutului afectat si al vaselor de sange din zona, ce usureaza munca celulelor imunitare, dar produc umflarea si inrosirea locului lovit. Suma efectelor produse de semnalele citocinelor poarta numele de inflamatie

O mica aschie demonstreaza cat de eficace sunt citocinele in a conduce celulele imunitare catre o rana, dar si mai impresionant este cat de puternica poate fi durerea produsa de o aschie, proportional cu minuscula leziune suferita. La scurt timp, zona din jurul aschiei se umfla si devine dureros de sensibila, chiar daca celulele vecine din piele nu au fost afectate direct. Durerea resimtita in jurul leziunii este cauzata de un alt efect al actiunii citocinelor: amplificarea exagerata a sensibilitatii fibrelor neuronilor locali de durere. Suprasensibilizarea senzorilor de durere din locul loviturii reprezinta felul in care organismul nostru ne spune ca trebuie sa plecam din locul unde ne-am accidentat si sa incepem sa ne ingrijim.

De regula, nu neuronii in sine emit citocine in sistemul nervos, ci neurogliile. Si, la fel cum citocinele hipersensibilizeaza axonii neuronilor din jurul intepaturii din deget, citocinele emise de neuroglii la nivelul maduvei spinarii propaga, in cazul durerilor intense, hipersensibilitatea catre neuronii aflati in preajma lor. Astfel, poate aparea un cerc vicios, in care neuronii sensibilizati transmit nebuneste semnale dureroase, ceea ce face neurogliile sa intre in stare reactiva - in care emit mai multe citocine si factori gliali sensibilizatori, in incercarea de a elibera neuronii de stres -, dar sfarsesc prin a prelungi durerea. Cand acest lucru se intampla, durerea poate origina din interiorul maduvei spinarii, provenind de la fibre nervoase ce nu au fost lezate direct.

Raspunsul initial al neurogliilor la ranire sunt benefice vindecarii, dar daca sunt de intensitate prea mare sau sunt prelungite conduc la instalarea durerilor cronice, de neoprit. Unii cercetatori au reusit sa studieze acest cerc vicios al al durerii, ce face ca neurogliile sa prelungeasca emisia factorilor sensibilizatori si inflamatori ce conduc la durere neurologica, si incearca sa gaseasca modalitati de a inversa acest proces. Rezultatele muncii lor au dus chiar la solutii in folosirea medicamentelor pentru tratarea durerilor acute intr-un mod mai eficient.

Cum sa opresti durerea... la sursa

In trecut, toate tratamentele impotriva durerii cronice se concentrau asupra ameliorarii activitatii neuronilor, dar durerea nu poate fi potolita daca neurogliile continua sa incite neuronii. Intelegerea modului in care neurogliile ajung sa intre in cercul vicios al sensibilizarii neuronilor au condus la noi abordari in tratarea neurogliilor difunctionale, in speranta stoparii sursei fundamentale a durerilor cronice. Eforturile experimentelor efectuate in acest sens s-au concentrat, prin urmare, asupra neurogliilor in sine, asupra blocarii moleculelor si semnalelor inflamatoare si anti-inflamatoare.

Experimentele pe animale efectuate de Joyce A. DeLeo si colegii sai de la Dartmouth Medical School au aratat ca o substanta numita propentofylline suprima activarea astrocitelor si, prin urmare, durerea cronica. Antibioticul minocycline impiedica atat neuronii cat si neurogliile in a produce citocine inflamatoare si oxid de azot si reduc fluxul de microglii catre zonele vatamate, prevenind astfel excesul de activitate gliala.

O abordare asemanatoare s-a concentrat asupra receptorilor de tip Toll (TLR), proteine de suprafata ale neurogliilor ce se ocupa cu identificarea unor parametri ai celulelor lezate si stimuleaza neurogliile sa produca citocine. Linda R. Watkins de la Universitatea din Colorado, Boulder si colegii ei au aratat cum, la animalele folosite intr-un experiment ce bloca un subtip de receptori TLR (TLR - 4) ai neurogliilor din maduva spinarii, au reusit sa opreasca durerea cronica provenita din lezarea nervului sciatic. Interesant este ca nalaxone - un medicament utilizat in amortizarea efectelor dependentei de opiacee, deasemenea blocheaza raspunsul neurogliilor la activarea receptorilor TLR. Watkins a demonstrat ca, la soareci, utilizarea naloxone-ului poate face ca durerile cronice sa intre in remisie.

Un alt medicament, remediu impotriva durerii cunoscut de mii de ani, ce poate functiona atunci cand multe altele dau gres, este marihuana, a carui utilizare in scopuri medicale este legala in unele state. Anumite substante prezente in marihuana imita perfect unii compusi prezenti in creier - canabinoizii, ce activeaza anumiti receptori ai neuronilor si regularizeaza transmisia semnalelor dintre acestia.

Exista doua tipuri de receptori canabinoizi la nivelul sistemului nervos si in creier: CB1 si CB2. Ei indeplinesc fuctii diferite. Activarea receptorilor CB2 duce la ameliorarea durerilor, in vreme ce activarea receptorilor CB1 produce efectele psihoactive ale marihuanei. Remarcabil, receptorii CB2 ce suprima durerea nu apar in neuroni, ci in celulele gliale. Cand canabinoizii intra in legatura cu receptorii CB2 ai microgliilor, acestea reduc fluxul semnalelor inflamatoare. Studii de data recenta au aratat ca, pe masura ce durerea cronica se dezvolta, numarul receptorilor CB2 din neuroglii creste, semn ca, evident, acestea incearca sa asimileze cat mai multi canabinoizi din apropiere, pentru a furniza ajutor analgezic. Companiile farmaceutice incearca sa produca medicamente impotriva durerii ce actioneaza asupra receptorilor CB2, fara ca pacientii sa se simta... "high".

Incercarea de a bloca citocinele cu ajutorul medicamentelor anti-inflamatoare deja existente, cum ar fi anakinra (Kineret) sau etanercept (Enbrel) a dus cu succes la reducerea durerilor cronice la animale. Pe langa subminarea semnalelor inflamatoare, cercetatorii au demostrat ca, adaugand citocine anti-inflamatoare, ca interleukin-10 si IL-2 , pot chiar anihila durerea cronica, in experimentele pe animale. Doua medicamente deja existente, pentoxifylline si AV411 , inhiba inflamatiile, stimuland celulele sa produca mai mult IL-10. Cercetatorii au reusit remisia durerilor cronice pentru pana la patru saptamani prin stimularea genelor ce ajuta la producerea de IL-10 si IL-2 in musci si maduva spinarii la animale.

Unele dintre aceste medicamente se afla in faza testelor pe oameni (vezi tabelul de mai jos), inclusiv AV411, care este deja folosit in Japonia, ca tratament anti-inflamator. O serie de teste efectuate in Australia a aratat ca pacientii sub tratament si-au redus, de buna-voie, dozele de morfina, ceea ce arata ca AV411 a contribuit la reducerea durerilor. Dar AV411 poate functiona prin mecanisme ce merg mai departe decat simpla reducere a durerilor, prin actiunea sa asupra neurogliilor.

TRATAMENTE IMPOTRIVA NEUROGLIILOR HIPERACTIVE
Anumite substante capabile sa influenteze activitatea neurogliilor si se afla in stadiul testelor, ca posibile tratamente impotriva durerii cronice sau impotriva dependentei de opiacee.
(* - inseamna ca medicamentul este deja comercializat pentru alte tratamente)
MEDICAMENTUL MECANISM STADIUL TESTARII
AV411* Inhiba activitatea astrocitelor Este testat pe oameni; eficientizeaza efectele morfinei si amelioreaza simptomele dupa oprirea tratamentului.
Etanercept* Anti-inflamator Testat pe oameni pentru reducerea durerii cronice post-operatorii
Interleukins* (citocine) Anti-inflamator Teste pe animale si celulare impotriva durerii
JWH-015 Activeaza receptorii canabinoizi CB2 ce amelioreaza durerea Teste pe animale si celulare impotriva durerii
Methionine sulfoximine* Inhiba activitatea neurotransmitatoare a astrocitelor Teste pe animale si celulare impotriva durerii
Minocycline* Inhiba activarea microgliilor Teste pe animale si celulare impotriva durerii
Propentofylline Inhiba activitatea astrocitelor Testele pe oameni complete
Sativex Activeaza receptorii canabinoizi Teste pe oameni pentru durerea cronica asociata cu cancerul si SIDA si in neuropatia diabetica
SLC022 Inhiba activitatea astrocitelor Teste pe oameni in neuropatia herpesului
NOTA - tabelul este valabil pentru inceputul anului 2010.

Sa echilibram balanta

Morfina este unul din cele mai puternice analgezice cunoscute, dar doctorii sunt constienti de efectele ei nocive, pana acolo incat refuza sa o recomande pana si bolnavilor cu cancer in faza terminala. La fel ca si heroina, opiul sau narcoticele moderne, cum ar fi OxyContin, morfina opreste durerea prin slabirea comunicatiilor dintre neuronii spinali, astfel diminuand trasmiterea semnalelor dureroase.

Din nefericire, capacitatea morfinei si a altor medicamente de a bloca durerea se diminueaza treptat, dupa administrari repetate - proprietate numita toleranta. Doze din ce in ce mai mari si mai puternice devin necesare pentru a obtine efectul scontat. Pacientii cu durere cronica ajung dependenti, inlocuind durerile cu dependenta. De frica sa nu fie suspectati, doctorii sunt fortati sa limiteze dozele pacientilor, pana cand acestea devin ineficiente. Unii pacienti au ajuns sa comita ilegalitati pentru a obtine retetele care sa-i scape de dureri; altii au ajuns la sinucidere. Noile descoperiri despre cum functioneaza durerea in relatia cu drogurile si neurogliile arata ca acestea din urma sunt responsabile pentru crearea tolerantei la heroina si morfina la pacienti.

Neurogliile se opun opiaceelor

O uimitoare descoperire facuta recent este ca neurogliile au un rol important in a face opiaceele sa isi piarda eficacitatea. Linda R. Watkins de la Universitatea Colorado, Boulder, a demonstrat ca morfina, metadona si foarte probabil alte opiacee activeaza direct neurogliile din maduva spinarii, provocand raspunsuri ce actioneaza impotriva efectelor analgezice ale medicamentelor. Neurogliile - celule ajutatoare, odata activate incep sa se comporte ca in cazul unor leziuni ale nervilor, imprastiind citocine inflamatoare si alti factori gliali ce sensibilizeaza in exces neuronii. Watkins a aratat ca efectul incepe la mai putin de 5 minute de la administrarea dozei de medicament.

Prin supra-excitarea neuronilor, influenta neurogliilor depaseste efecul de neuro amortizor al medicamentului, astfel explicandu-se de ce pacientii au nevoie de doze din ce in ce mai mari pentru a scapa de durere. Acelasi mecanism poate fi in spatele esecului opiaceelor de a combate durerile cronice.


Suspiciunea ca celulele gliale sunt implicate in dezvoltarea tolerantei la narcotice a aparut prima data cand s-a observat ca, la fel ca atunci cand dependentii de heroina "se lasa" brusc, pacientii dependenti de narcotice ce opresc medicamentatia sufera de hipersensibilitate extrema. Se pare ca exista o cauza comuna.

In 2001, Ping Song si Zhi-Qi Zhao de la Institutul de Psihologie din Shanghai au testat daca dezvoltarea tolerantei la morfina are legatura cu neurogliile. Cand cercetatorii au administrat soarecilor doze repetate de morfina, au observat ca numarul astrocitelor reactive din maduva spinarii creste. Aceste shimbari ale neurogliilor cauzate de injectiile repetate cu morfina erau similare cu cele rezultate in cazul lovirilor ce conduc la durere cronica. Cercetatorii au eliminat apoi astrocitele folosind aceeasi substanta pe care a folosit-o Meller pentru a reduce durerile cronice la soareci. Toleranta la morfina a animalelor s-a redus semnificativ, indicand astfel faptul ca neurogliile contribuie la ea.

Mai multe grupuri de cercetatori au incercat sa blocheze diferitele semnale dintre neuroni si neuroglii (de exemplu, prin dezactivarea receptorilor specifici de citocine din neuroglii), testand in ce masura este afectata toleranata la morfina. Aceste cercetari au aratat ca blocarea semnalelor inflamatoare din si dinspre neuroglii nu afecteaza cu nimic senzatiile de durere acuta, dar, daca substantele de blocaj erau injectate impreuna cu morfina, doze mai mici de morfina aveau acelasi efect de ameliorare a durerii si durata perioadei de alinare se dubla. Aceste descoperiri sugerau cu precizie implicarea directa a neurogliilor impotriva efectelor morfinei ce se opun durerii.

Actiunile neurogliilor ce submineaza efectele morfinei sunt in concordanta cu functia lor de baza, de a asigura echilibrul in circuitele neuronale. De vreme ce medicamentele amortizeaza sensibilitatea circuitelor durerii, neurogliile raspund prin emiterea de substante neuroactive ce maresc excitabilitatea neuronala, pentru a restabili un nivel normal al activitatii din circuitele neuronale. In timp, influenta neurogliilor mareste sensibilitatea neuronilor de durere, iar cand efectul de amortizor al heroinei sau al altor medicamente asupra circuitelor durerii este intrerupt brusc, neuronii transmit semnale intens producand simptomele durerii cronice. Experimentele pe animale au aratat ca durerile resimtite in cazul intreruperii bruste a administrarii morfinei in cazuri de dependenta sunt reduse semnificativ de administrarea medicamentelor ce blocheaza raspunsurile neurogliilor.

Controlul activitatii neurogliilor poate fi, astfel, cheia nu doar impotriva durerilor cronice ci si pentru a reduce posibilitatea ca pacientii sa devina dependenti de narcotice in urma tratamentelor. In trecut, faptul ca oamenii de stiinta au ignorat aportul celulelor gliale la realizarea conectivitatii dintre neuroni i-a facut sa le scape aceste concluzii.

[dupa: Dr. R. Douglas Fields | Sc. American | 2009]